Biserici fortificate din Transilvania

Biserici fortificate din Transilvania

Biserici-fortificate_Slide

Satele transilvane cu biserici fortificate oferă o imagine plină de viață a peisajului cultural din sudul Transilvaniei. Aceste sate sunt caracterizate de un sistem specific de cultivare al terenului, un model de așezare și organizare a gospodăriilor țărănești, păstrate încă din Evul Mediu. Localitățile sunt dominate de bisericile lor fortificate, care ilustrează perioadele clădirii din secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea. Cel mai renumit dintre aceste sate este Biertanul.

Biserici fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești situate în sud-estul Transilvaniei. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol religios cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. În număr de aproximativ 150 de edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formeaza unul dintre cele mai dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.

În Transilvania, în așezările rurale săsești și secuiești se pot regăsi trei tipuri principale de fortificații:
– biserica cu incintă fortificată (de exemplu Prejmer sau Sânzieni),
– biserica fortificată (de exemplu Saschiz, Șeica Mare sau Seliștat),
– fortăreața-biserică (de exemplu Valea Viilor sau Dârjiu)

Bisericile fortificate ardelene se înscriu în fenomenul european al bisericilor fortificate.

Context istoric
Secuii s-au instalat ca grăniceri în sud-estul transilvan în cursul secolului al XI-lea. Satele săsești au început a fi construite de la mijlocul secolului al XII-lea, când regele Géza al II-lea a adus coloniști germani în regiune pentru a proteja frontierele orientale ale Regatului Ungariei de invaziile cumane. După sosirea în regiune a cavalerilor teutonici la începutul secolului al XIII-lea și conform acordurilor cu regele Ungariei, germanii au obținut un statut special printre populațiile provinciei, iar civilizația lor a putut supraviețui în cadrul unor puternice comunități de țărani, de meșteșugari și de comercianți. Atât secuii cât și sașii fiind situați într-o regiune aflată constant sub amenințarea invaziilor otomane și tătare, ambele comunități de grăniceri și-au construit fortificații de diverse mărimi.

Orașele cele mai importante au fost fortificate în întregime, iar în localitățile mai mici, sate sau târguri, s-au construit fortificații în biserici (mai exact, bisericile au fost construite ca niște fortărețe) sau în jurul bisericilor. În unele cazuri, bisericilor li s-au adăugat ziduri și turnuri de apărare precum și alte constructii interioare (cămări, etc.) care pe vreme de război puteau adăposti populația localității, iar pe vreme de pace erau folosite ca depozite, hambare, magazii în care populația își păstra bunurile (în mai multe sate transilvane, unul dintre turnurile fortificației se numește “turnul slăninilor”).

Clădirea principală a satelor săsești și secuiești este biserica, situată aproape întotdeauna în centrul localității. În majoritatea cazurilor, biserica este situată într-o locație ușor de apărat, de obicei în vârful unei coline. Elementele de fortificație întâlnite în orașele din împrejurimi au fost adaptate fortificațiilor din sate (de exemplu, turnul bisericii din Saschiz a fost inspirat de turnul cu ceas din Sighișoara). Materialele de construcție sunt în mod tradițional piatra și cărămida roșie, iar țiglele acoperișurilor sunt date cu argila roșie, ceea ce e o specificitate a regiunii.

În apropierea bisericii se găsește piața centrală a satului (numită Tanzplaz în dialect săsesc sau piața de dansuri în română), în jurul căreia gravita viața sociala a comunității. Singurele construcții situate în apropierea fortificațiilor sunt edificiile publice: școala sau primăria (uneori, școala era situata în interiorul fortificației, cum e cazul la Prejmer). Casa parohială și locuințele țăranilor bogați sunt situate în jurul acestei piețe centrale.

Arhitectură
Unele dintre bisericile construite de sași și de secui în secolul al XIII-lea au fost puternic influențate de bisericile cisterciene de la Cârța și de la Igriș. Bisericile au fost fortificate începând cu secolul al XIII-lea și au jucat un rol defensiv până în 1788, data ultimei incursiuni otomane în Ardeal.

Sub numele de “biserici fortificate ardelene” sunt cuprinse mai multe tipuri de fortificații:

– Biserici fortificate propriu-zise: edificiile unor biserici cuprind elemente defensive – turnuri de clopotniță transformate în donjon (cum este cazul bisericii din Sântimbru sau a celei din Netuș) sau ziduri prevăzute sub cornișă cu mortriere și cu veritabile drumuri de straja cu podeaua găurită (fie pe toți pereții edificiului, ca la Cloașterf sau la Seliștat, fie doar pe anumiți pereți, de obicei pe pereții care delimitează altarul, ca la Șeica Mare, la Șura Mare sau la Șeica Mică)
– Biserici cu ziduri de incintă fortificate: edificiile unor biserici nu conțin nici măcar un element defensiv, în schimb bisericile sunt înconjurate de ziduri de apărare (tehnic, este impropriu ca aceste ansambluri arhitectonice să fie denumite “biserici fortificate”, ele fiind în fapt “cetăți țărănești” construite în jurul celui mai important loc / edificiu al satului); în unele cazuri, zidurile de incinta sunt relativ mici, fără creneluri, eventual având ca elemente defensive importante câteva turnuri (ca la Zăbala); în alte cazuri biserica e înconjurata de ziduri înale și groase conținând multiple elemente defensive – creneluri, drum de strajă, turnuri etc. (ex: Codlea, Prejmer, Hărman, Aita Mare, Cârța); în fine, exista fortărețe cu mai multe ziduri de incintă (ca la Biertan).
– Biserici cu trăsături defensive mixte sau fortărețe-biserici: în multe localități întâlnim fortificații care prezintă o combinație a celor doua tipuri văzute anterior – pe lângă elementele defensive ale edificiul propriu-zis al bisericii, sunt prezente ziduri de apărare cu elemente defensive multiple (ca la Rotbav, Dealu Frumos, Valea Viilor etc.)

Unele biserici dotate cu ziduri de incintă puteau face față unor asedii prelungite, adăpostind întreaga populație a satului. Astfel, cum e cazul la Prejmer sau la Sânpetru, fortificațiile cuprind cămări care pe timp de pace erau folosite ca hambare iar pe timp de război puteau adăposti sătenii (la Prejmer, fiecare familie din sat avea propria sa cămara în incinta fortificației).

În ceea ce privește edificiile propriu-zise ale bisericilor, acestea au fost adaptate în general unor funcții defensive. Toate bisericile sunt fie bazilici romanice, fie biserici cu navă unică, în stilul goticului târziu. Unele biserici, precum cea de la Mălâncrav, adăpostesc foarte valoroase fresce narative gotice datând de la jumatatea secolului al XIV. De altfel, cele mai vechi fresce de pe teritoriul României se găsesc în bisericile de la Ghelința și de la Mălâncrav.

Marea majoritate a bisericilor au suferit multiple modificări și adăugiri de-a lungul timpului, în special din Evul mediu târziu, când majoritatea acestor biserici au fost edificate, până spre finalul secolului al XVI-lea. Multe biserici prezintă elemente arhitecturale (ca la Șaeș sau la Sânzieni) și/sau decorative (precum e altarul bisericii din Richiș) din perioada barocă, datorită popularității stilului baroc în Ardeal.

În unele cazuri, de-a lungul secolelor XIX și XX, elementele defensive ale incintelor (turnuri, ziduri etc.) au fost demantelate parțial (ca la Bazna, la Mălâncrav, la Richiș etc.) sau total (ca la Dârlos, la Hetiur, la Saschiz, etc.).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *