Poporul român este un popor vesel și are un mare har: acela de a ști cum să facă haz de necaz. Însă un cimitir unde moartea este persiflată fară menajamente nu s-a mai pomenit nicăieri în lume.

Se presupune că atitudinea veselă în fața morții era un obicei al Dacilor. Aceștia credeau în viața veșnica, moartea fiind pentru ei doar o trecere într-o altă lume. Nu vedeau moartea ca un sfârşit tragic ci ca pe o şansă de a se întâlni cu zeul Zamolxe.

In multe zone ale României, după datina tradiţională, despărţirea de cel mort se face prin voie buna. Priveghiul este considerat ca fiind ultima petrecere la care participa atât mortul ca si cei pe care ii lasă in urma. Privind lucrurile din aceasta perspectiva, Ioan Stan Pătraș a încercat sa transpună in lucrările sale, esenţa vieţii decedatului, într-un mod mai vesel, care să-l facă pe om sa privească moartea cu mai multa uşurinţă.

Artistul Ioan Stan Pătraș s-a născut în anul 1908 într-o familie de maramureşeni din Săpânța, care se ocupau cu prelucrarea artistică a lemnului. La 14 ani începe sa sculpteze cruci dar abia la 26 de ani începe sa dea o nota distinctiva acestora, scriind câte un epitaf pe cruce.

Erau enumerate iniţial numele, vârsta și ocupaţia decedatului. Ulterior, compune epitafuri care ajung de la 2-3 versuri până la 11 versuri. Doi ani mai târziu apar imaginile realizate în basorelief. În aceeaşi perioadă subţiază crucile, făcându-le mai zvelte.

Imaginile de pe cruce reprezintă o scena importantă din viaţa defunctului. Câteodată acestea arată meseria omului: pădurar, vânător, tăietor de lemne, bucătăreasă, agricultor. Femeile sunt reprezentate făcând pâine, ţesând covoare, torcând lâna. Dacă o persoană a murit în urma unui accident mai neobişnuit, pe cruce apare pictată scena întâmplării tragice.

Epitafurile scrise pe cruci, laudă sau dojenesc caracterele si viaţa celor morţi. De cele mai multe ori, textele au o notă ironică, mai ales când se scot în evidență viciile mortului din timpul vieţii. Combinaţia coloristica a crucilor, precum si textul uşor ironic si din când în când hazliu, au adus faima Cimitirului de la Săpânţa, atribuindu-se numele de Cimitirul Vesel.

Motivele decorative folosite la Cimitirul Vesel sunt de obicei abstracte. Sunt inspirate din decoraţiile porţilor de lemn sau a ţesuturilor textile folosite în regiune. Uneori întâlnim motivul solar, amplasat chiar în centrul crucilor.

Cimitirul de la Săpânţa este o carte a vieţii si a morţii localnicilor. Meșterul sculptor a devenit naratorul care scrie cronica satului.

Cimitirul Vesel se găseşte în partea de nord a României la granița cu Ucraina, în inima Maramureşului, în satul Săpânţa, sat atestat documentar pentru prima dată în anul 1373.

Pentru că în Maramureș granița dintre bucurie și sufeință este adesea aproape imperceptibilă, după vizitarea Cimitirului Vesel sunt două variante de a continua vizita: Casa Memorială Stan Ioan Pătraș sau Memorialul Durerii de la Sighetul Marmației.