Huţulii, o “enigmă etnologică” a satului bucovinean

Noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.” (Mihail Sadoveanu – Ţara de dincolo de negură, 1926)

Oameni ai padurilor, huțulii (sau huțanii) bucovineni reprezinta una dintre cele mai putin numeroase comunitați din Romania. Ei au supravieţuit, suspicioşi şi prudenţi ca sălbăticiunile codrilor într-un mare respect față de natură.

Sunt meşteri iscusiţi huţulii, vânători neîntrecuţi, buni crescători de vite şi cunoscători ai legilor pădurii. Deşi simpli în vieţuire, au o reală înclinaţie către frumos, desprinsă din estetica naturii. Încondeierea ouălor este o preocupare de căpetenie a femeilor”, notează Iulia Pop în ziarul Crai Nou.

Daca unii cercetători sunt de părere că neamul huțulior este de origine cumană sau chiar mongolă, Emil Kałužniacki, cercetător ucrainean, născut la Cernăuți, este de altă părere: „Sigur este numai faptul că strămoşii huţulilor erau un popor de limbă română”, susţinând originea lor daco-getică sau română.

Poetul Mihai Eminescu, călătorind prin Bucovina, consemnează: „Din contră, românii le percep limba lor fără s-o poată vorbi, şi ei percep pe cea română. E cel mai ciudat fenomen de a vedea pe ţăranul român de baştină cum ascultă cu atenţie la ceea ce-i spune oaspetele său când se scoboară la câmpie. Şi acest oaspete vine poate din munţii Tatrei, de cine ştie unde, şi pricepe româneşte fără să fi vorbit vreodată un cuvânt. Din această simpatie abia explicabilă s-ar putea deduce că aceşti huţuli sunt <dacii slavizaţi>, pe când românii cari-I pricep fără să li vorbească limba sunt <daci romanizaţi>.”

Se pare că mai sunt vreo 20.000 de huţani în satele din nord, dar la recensământ majoritatea s-au declarat români. Pădurile care ascundeau casele huţanilor s-au rărit, iar oamenii aproape că şi-au pierdut identitatea. Din tradiţii, vii au rămas numai legendele. Cele care înfirbântă cel mai tare minţile românilor vorbesc despre comori îngropate – ori ale vechilor daci, despre care huţanii le ştiu locul, ori chiar ale huţanilor.

Oficial, huţanii creşteau animale sau lucrau în pădure. Dar nu din îndeletnicirile astea strângeau comori, ci din vânătoare de animale cu blană scumpă – râşi, jderi, dihorii – sau din furat. Nu exista huţan care să nu aibă o armă în casă, deşi nici în somn n-ar fi vorbit vreunul despre asta. Se povesteşte însă că huţanii dădeau iama prin casele bogătaşilor, niciodată în cele din apropierea gospodăriilor lor. Apoi îşi puneau la adăpost comorile, îngropându-le în păduri, şi, uneori, „proprietarul” murea înaintea să apuce să spună cuiva locul exact.

Calul huţul se trage din calul sălbatic european, o specie preistorică de cal sălbatic, care în prezent nu mai există, ultimul exemplar pierind în anul 1890. Conform istoricilor, calul huţul exista pe teritoriul României încă de pe vremea dacilor, când erau folosiţi ca animale de povoară. În sprijinul acestei teorii vin caii huţuli care apar pe monumentele ridicate de împăraţii romani Traian şi Domiţian. Deşi este o rasă foarte veche, calul huţul a fost menţionat abia în anul 1606 de Dorohastajki în lucrarea sa ”Hippica”.

Huţanii sunt creştini ortodocşi ca şi românii. Au icoane în case şi merg, cel puţin duminca, drum lung până la cea mai apropiată biserică. Acolo unde n-au găsit un locaș de cult, huțulii au clădit unul.

Undeva, in muntii Bucovinei, dincolo de marile manastiri voievodale, se afla cea mai veche si mai bine pastrata biserica de lemn din Moldova, cu anul ctitoririi sapat adanc in grinda: 1698. La fel de izolata si de nestiuta ca satul de “hutani” in care se afla, bisericuta din Ciumârna nu figureaza pe nici o harta turistica si nici un semn rutier nu te lamureste deplin pe ce drum sa o apuci. Mai mult, biserica de lemn din Ciumârna nu a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din județul Suceava. Deși a fost una din primele biserici de lemn documentate din Bucovina istorică, fiind publicată încă din 1896, a fost uitată de cercetătorii români. Anonimă, rezistă prin grija comunității.

Lăcașul de cult a fost ridicat în anul 1698 în Câmpulung Moldovenesc și strămutat în anul 1887 în satul Ciumârna din comuna Vatra Moldoviței aflată în județul Suceava.

Huţulii sunt şi rămân „o enigmă etnologică”, revendicaţi, în egală măsură, şi de români, şi de ucraineni, şi tocmai de aceea ei trebuie priviţi, ca şi Bucovina, drept o verigă de legătură între români şi ucraineni şi nicidecum drept măr al discordiei, notează centrulculturalbucovina.ro.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *