România 100: Mănăstirea Mraconia

Pe Valea Mraconiei a existat de sute de ani vestigiile străvechii mânăstiri româneşti cunoscută odinioară sub numele de „Sfânta Mănăstire Mrăcuna” sau „Mânăstirea de la Ogradena – Veche”. Numele de „Mrăcuna” este de obârşie slavă şi înseamnă „Locul ascuns, întunecat, dosit” de aici „Mânăstirea Ascunsă…” pentru că locul pe care se afla construită mânăstirea este şi acum, dar mai ales atunci când nu exista lacul de acumulare de la Porţile de Fier I, foarte împădurit încât foarte greu mânăstirea era depistată de invadatori.

Istoria mânăstirii Din vechime şi până în zilele noastre cronicari şi istorici români sau străini s-au străduit să găsească un răspuns cu privire la vechimea acestei sfinte mânăstiri care se pierde în negura vremurilor. Protopopul cărturar Nicolae Stoica de Haţeg al Mehadiei, în cronica sa, încheiată la anul 1829, când avea vârsta de 79 ani, aminteşte şi de Mânăstirea din Valea Mrăcunii: „De la peştera Veterani în josul Dunării e comuna Dubova (locul Gorunului). În valea pârâului Mrăcuna se află ruinele unei mânăstiri, din care biserica şi turnul e bine zidită şi boltită cu piatră. Mânăstirea Mrăcuna exista încă de la sfârşitul veacului al XIV-lea, deşi din timp în timp a fost dărâmată, totuşi în anul 1788 era locuită. Încă înainte cu 30 de ani, 1800 , tencuiala înăuntru era binişor conservată,se afla şi masa altarului; acum totul e ruinat şi numai zidurile stau. Această mănăstire a fost în 1788, la apropierea turcilor, părăsită, de inimici dărâmată şi nu s-a mai restaurat.” 

Cu toate acestea ziua nefastă definitivă se abătea din nou asupra Sfintei Mânăstiri Mrăcuna, în anul 1967 când prin Autorizaţia nr.505 din 12 septembrie, Sfatul popular al Regiunii Banat, Comitetul executiv, solicita demolarea urgentă a mânăstirii. Cu toate că Direcţia Monumentelor Istorice prin adresa nr.9116/1967 preciza că << demolarea să se facă numai pentru zidăria de cărămidă păstrându-se intact soclul de piatră de la Biserica Veche>>, nimeni nu a respectat valorile istoriei noastre milenare, imortalizate în acele ziduri din piatră, astfel trecând cu buldozerul pur şi simplu peste ele. Cei de la Direcţia Monumentelor Istorice văzând dezastrul au hotărât să toarne simbolic circa 10 cm şapă de beton pe vechiul contur al temeliilor bisericii mânăstireşti care astăzi îşi au continuitatea pe fundul lacului de acumulare de la Porţile de Fier I.

Dar Mânăstirea Mrăcuna nu a fost întru totul sortită pieirii, să-şi doarmă somnul de veci sub apele bătrânului Danubiu, căci prin strădania unui preot meşter priceput, părintele Cristian Târtea, se pune piatra de temelie la un nou locaş sfânt ridicat în imediata apropiere a văii sfinte, ca o continuitate a spiritualităţii ortodoxe monahale greu încercate în această zonă. Începând cu anul 1993 se redeschid lucrările de reconstrucţie la Sfânta Mănăstire Mrăcuna (Mraconia după noua denumire), cu mari greutăţi materiale şi financiare, dar la care s-au mai adăugat şi alte obstacole premeditate, din partea unor preoţi şi oameni de rea credinţă.

Ruinele vechii mănăstiri rămân astfel sub apele tulburi ale Dunării cu supra-numele de „Mânăstirea de sub ape” iar cea nouă, cea de deasupra apelor se ridică semeţ ca o continuitate a credinţei creştine din aceste mirifice locuri.

Aşa se încheie istoria zbuciumată a Sfintei Mânăstiri Mrăcuna – Mănăstire Martir, care multe suferinţe a avut de trecut peste veacuri şi din tot ceea ce a fost odinioară istorie, credinţă, cultură şi tradiţie, astăzi nu a mai rămas decât o cruce „ieşită din apele bătrânului Fluviu Dunărea”, la răspântie de timpuri, de vremuri, de lume, marcând locul vechiului locaş, însă pe turlele noului locaş mânăstiresc se înalţă spre cer alte cruci semeţe, înodând firul istoriei creştine în acest spaţiu mirific al Cazanelor Dunării.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *