Este greu de crezut ca în urmă cu un deceniu, cineva, cu excepţia pasionaţilor de istorie, ar fi pomenit de Roşia Montană în alt context decât acela al tripticelor, celebrele plăcuţe cerate din vremea romanilor, sau ca loc al unor mine străvechi datând din vremea aceloraşi strămoşi latini.

Astăzi, aproape ca nu exista român care să nu aibă o opinie vis-a-vis de controversatul proiect minier cu capital străin, care s-a stins la fel de brusc precum a apărut, datorită puternicelor proteste populare.

Istoria Roşiei Montana se leagă exclusiv de exploatarea aurului și argintului din zona, cu atestări ale activităţilor miniere atribuite culturii Decea Mureşului datând înca din anul 2800 i.Hr. Lipsa izvoarelor legate de mineritul din vremea dacilor i-a determinat pe mulți istorici să atribuie romanilor dezvoltarea nucleului de locuire a Roşiei Montana. În fapt, prima menţionare a deja celebrei localităţi datează din anul 131 d.Hr., ea fiind pomenită, sub numele de Alburnus Maior, pe una dintre plăcuţele cerate romane descoperita în mina Sfântul Simion din Ohaba.

Ceea ce a urmat cuceririi romane, este istorie. Conform însemnărilor vremii, împăratul Traian s-a întors la Roma cu o pradă de război de 165.000 de kilograme de aur, 331.000 de kilograme de argint și circa 50.000 de sclavi, cinstindu-şi victoria asupra “trufaşilor daci“, după cum el însuşi îi numea, cu 123 de zile de serbări și jocuri de gladiatori, cifra record în toată istoria Romei. Se estimează ca pe perioada stăpânirii romane, nu mai puțin de 85 de vagoane de aur pur au luat drumul Cetăţii Eterne, suficient cât să scoată din colaps economic și să dea o nouă față celui mai mare imperiu al Antichităţii. În fapt, descoperirea la Roşia Montana și în satele învecinate a peste 17.000 de artefacte romane, precum și existența celei mai mari necropole latine din Dacia, atestă importanța deosebita pe care Alburnus Maior, și implicit extracţiile aurifere, le aveau pentru romani.

De o valoare inestimabilă sunt tripticele, tăbliţe cerate din lemn de brad, de mărimea unei palme (25/8 cm), acoperite de inscripţii în latina vulgară, descoperite la Roşia Montană între anii 1786 şi 1855. Primul român care a studiat și comentat cele 25 de plăcuţe care au supravieţuit neglijenței celor care le-au descoperit, dintre cele 50 câte au fost scoase la lumină, a fost Timotei Cipariu, cel care a și donat trei asemenea documente epigrafice Muzeului Episcopal de la Blaj.

Dar poate mai celebră decât vestigiile descoperite aici este “febra aurului” care a cuprins, de-a lungul timpului și regalitatea maghiară, cea care a permis coloniştilor germani să exploateze aurul de la Roşia Montană, alături de valahi și de unguri, dar și noua putere comunistă instaurată după 1948.

Punctul terminus al loialităţii și al extracţiilor aurifere a părut a fi anul 2006, an în care ultima mină subvenţionată de stat s-a închis din cauza datoriilor și a neplăţii facturilor la energie electrică. Rapoartele oficiale arătau că filoanele principale de aur și argint fuseseră epuizate, întreaga cantitate de aur rămasă la Roşia Montana fiind estimată de statul roman la circa 30 de tone.

Totuși, Gabriel Resources, o companie miniera din Toronto, estima în 2007 ca la Roşia Montana au rămas neexploatate 10,1 milioane de uncii de aur, cel mai mare și mai valoros zăcământ de aur din Europa. Totuși, dorința companiei canadiene s-a lovit de protestele celor care au estimat că exploatarea aurului va distruge patrimoniului naţional, anticele vestigii romane din zonă, precum și mediul.

Singura șansă a zonei este turismul, dar acesta se înfiripează timid, anunţând că procesul este complicat și de lungă durată.