Drumuri prăfuite, fântâni adânci cu apă sălcie, femei tricotând pe la porțile caselor și grupuri de turiști curioși sunt doar câteva dintre ingredientele care ți se oferă la Viscri. Plus o poveste cu Prințul Charles al Marii Britanii, amator de plăcintă cu rubarbă și ciorapi din lână.

Privind traiul boem al locuitorilor din Viscri mi-am adus aminte de romanul lui Garcia-Marquez, „Un veac de singurătate” și satul columbian fictiv Macondo. Dacă locuitorii din Macondo luptau împotriva unor calamități ca insomnia, războiul și ploile, la Viscri există un război deschis împotriva termopanelor, asfaltului și mașinilor, pentru a nu distruge autenticitatea satului.

În Viscri mai dăinuie, bine conservată, una dintre cele mai pitorești și – în pofida dimensiunilor nu prea mari – monumentale cetăți țărănești săsești, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puținele biserici-sală romanice ale secolului XIII.

Poziția retrasă a așezării explică și apariția sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, “Alba ecclesia” (alias Viscri) apare într-un registru al localităților pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl și doi săraci.

Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod, a avut o predecesoare care a fost parțial inclusă în aceast edificiu. Coloniștii germani (care s-au așezat în Viscri ca imigranți după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă. Aceasta era construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colțurile sălii și începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice.

Existența capelei părăsite a dispensat pe coloniști de truda ridicării unei bazilici romanice cu trei nave, cum s-au construit în cele mai multe așezări săsești în decursul secolului XIII pe “pământul crăiesc“.  Turnul de locuit, construit la 4 m distanță în vest de capelă, amintește donjonul greavilor de la Câlnic și Gârbova, la fel forma ovală a incintei cu care s-a înconjurat cetatea cuprinzând vechiul cimitir cu capelă.

Deoarece Viscri n-a fost niciodată proprietate nobiliară, numai familia greavului, conducătorul obștii sătești, a ridicat turnul de locuință, în a doua jumătate a secolului XIII spre folosință personală.

Către sfârșitul secolului XIII, stingându-se probabil familia de greavi, cetatea trece în posesia obștii, care modifică mai întâi partea estică a capelei, demolând convexitatea absidei și construind, în prelungirea pereților laterali ai acesteia, un cor devenit trapezoidal.

Panta abruptă din vest, mai puțin expusă atacului, a fost întărită în secolul XVII, printr-un zid rectangular, ce cuprinde sectorul nord-vestic al incintei, două turnuri devansate, plasate în nord și vest și  un al doilea cordon de zid în jurul cetății, păstrat azi la înălțimea de numai un metru, cu lipsuri pe laturile de nord-est și sud-est.

În 1970-71 cetatea a fost temeinic restaurată, reconstruindu-se coridorul de apărare al bastionului de est, iar după 1990 a intrat în patrimoniul mondial UNESCO.