Aşezat la confluenţă de ape şi văi, oraşul Sighetul Marmaţiei (numit în trecut şi Sighetul Maramureşului) este atestat documentar în anul 1326 şi ca oraş în anul 1352. Capitală de peste şase veacuri a Maramureşului istoric, oraşul Sighet păstrează numeroase urme ale dacilor liberi iar descoperirile arheologice din feudalismul timpuriu certifică arheologic perimetrul oraşului ca vatră de existenţă a strămoşilor noştri daco romani şi apoi români.

De la mijlocul veacului XIV, Sighetul devenea un centru înfloritor, odată cu dezvoltarea urbană şi intensificarea meşteşugurilor şi a comerţului. Se păstrează şi acum importante mărturii documentare ale breslelor oraşului în special a cizmarilor din sec XVII – XIX.

Cea mai veche construcţie rămasă până azi, este biserica reformată (sec. XIV), care este şi cea mai înaltă clădire din oraş (aprox. 60m). Clădirea Comitatului Maramureş (Palatul Prefecturii) este de la sfârşitul sec. XVII (1691-1697).

Populaţia românească, majoritară în zonă, şi-a instruit la început tinerii la şcolile calvine sau catolice. Deschiderea politică după revoluţia de la 1848/1849, funcţiile în comitat, inclusiv cea a Comitetului Suprem al Maramureşului deţinut de români, au permis înfiinţarea la Sighet a „Asociaţiunii pentru cultura poporului român din Maramureş”.

Primul război mondial a adus mari influenţe populaţiei oraşului şi zonei, dar şi posibilitatea înfăptuirii unităţii naţionale a României la 1 decembrie 1918.

Dictatul de la Viena (30 august 1940) şi al doilea război mondial au adus imense suferinţe populaţiei oraşului, îndeosebi, evreilor şi ucrainenilor. Peste 38.000 de evrei din Maramureş (12.500 din Sighet) au fost deportaţi în lagărele morţii şi exterminaţi. Stau mărturie acestei tragedii documentele de la Muzeul Culturii şi Civilizaţiei evreieşti, Casa Elie Wiesel, aparţinător Muzeului Maramureşului, Monumentul Holocaustului de pe locul fostei sinagogi distruse (1944) şi mărturiile laureatului Premiului Nobel pentru Pace, Elie Wiesel.

Închisoarea Sighet a fost una dintre închisorile “negre” ale comunismului, folosita în mod special pentru exterminarea elitelor României, atât culturale și naţionale, cât și religioase. Închisoarea a fost construită în anul 1897, de autorităţile austro-ungare, ca închisoare de drept comun. Începând cu anii 1945-1950, aceasta va deveni un fel de lagăr de exterminare. După anul 1945, prin Sighet a început a se face repatrierea foştilor prizonieri și foştilor deportaţi din regiunile Rusiei. În august 1948, închisoarea a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi și ţărani maramureşeni, transformându-se ulterior  într-o „unitate de munca speciala”, ea fiind cunoscută sub denumirea de „Colonia Dunărea”.

Aici şi-au găsit sfârşitul nenumăraţi oameni de cultura ai tarii, politicieni, istorici si oameni ai Bisericii. Realizarea Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei a fost o formă de contracarare a omului fără memorie, omul de „tip nou” cu creierul spălat, imaginat de autoritățile comuniste, dar și un mijloc de resuscitare a memoriei colective.

Aflat în apropierea primăriei municipiului Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei este cel mai important obiectiv turistic al oraşului.